Primii pași către unire s-au făcut odată cu evenimentele Revoluției de la
1848, care – deși a fost înăbușită – a demonstrat în mod categoric dorința de
independență și de unitate a românilor. Din păcate, neținând cont de interesele
poporului român, Imperiul Otoman și Rusia Țaristă au încheiat la Balta Liman,
în primăvara anului 1849, o convenție valabilă șapte ani, care afecta grav
suveranitatea Principatelor. Prin acea convenție se stabilea ca domnitorii
celor două țări românești să fie considerați înalți funcționari ai Imperiului
Otoman și să fie numiți direct de sultan, cu acordul Rusiei.
În cursul anului 1853, s-a declanșat Războiul
Crimeii, ca urmare a neînțelegerilor dintre puterile acelor vremuri, iar
înfrângerea Rusiei a permis ca prin tratatul de pace încheiat la
Paris în 1856, Principatele Române să treacă sub protecția Marilor
Puteri. După anul 1853, pașoptiștii moldoveni și munteni, reîntorși
masiv în țară, au organizat o formațiune politică numită “Partida
Națională” și au format Comitete ale Unirii. Lucrările Adunării Ad-hoc s-au
deschis în septembrie 1857, atunci când – pentru prima oară – au fost prezenți
și deputați țărani, iar forțele sociale și politice erau chemate să se pronunțe
în legătura cu această problema atât de importantă. Luna următoare a anului a
adus și primele rezoluții, votate cu un conținut asemănător în Adunările Ad-hoc
ale Moldovei și Țării Românești, prin care se exprima clar voința de unire.
După mai multe dispute, în Adunarea Electivă a Moldovei, a fost propus și ales în unanimitate Alexandru Ioan Cuza , “om nou la legi noi”, după cum aprecia Mihail Kogălniceanu. În Tara Românească, Adunarea Electivă – într-o ședință secretă datorată agitației vremurilor – deputatul Vasile Boerescu a propus, la 24 ianuarie 1859, alegerea lui Alexandru Ioan Cuza – propunere acceptată în unanimitate. Alegerea aceluiași domn în ambele Principate a reprezentat o victorie însemnată a poporului român în lupta sa pentru formarea unui stat național unitar. Întrunite la Paris pentru Conferința desfășurată între 26 august și 6 septembrie 1859, Marile Puteri europene au fost nevoite să accepte unirea înfăptuită de români. Alexandru Ioan Cuza a fost recunoscut ca domn al Principatelor, recunoașterea sa fiind limitată, însă, numai la durata vieții acestuia. În conştiinţa românilor, Alexandru Ioan Cuza a fost şi rămâne cel dintâi domnitor al României moderne, ales la 24 ianuarie 1859, întemeietorul statului naţional român modern. El a condus cu inteligenţă şi dăruire acţiunea de propăşire a României pe drumul modernizării.
S-a străduit să introducă statul pe calea civilizaţiei Europei occidentale, cu deosebire a celei franceze, de aceeaşi esenţă latină ca şi cea românească. El a avut un sprijin de nădejde în Napoleon al III-lea, împăratul Franţei. Alexandru Ioan Cuza a avut un caracter integru, sincer şi cu vederi largi, fără a avea idei extremiste .Era spiritual, inteligent, popular şi iubit de popor.
Privind în timp, fără ură şi părtinire, Zoe Sturdza, sora lui Costache Negri, scria în 1881: “Principele Cuza va avea totdeauna o pagină strălucitoare în istoria ţării sale. Căci dacă omul a avut slăbiciuni inerente sărmanei noastre naturi umane, suveranul a fost întotdeauna integru şi pătruns de cel mai mare patriotism.” Pentru români, Cuza a rămas pentru totdeauna Domnul Unirii, Domnul Reformelor.
După mai multe dispute, în Adunarea Electivă a Moldovei, a fost propus și ales în unanimitate Alexandru Ioan Cuza , “om nou la legi noi”, după cum aprecia Mihail Kogălniceanu. În Tara Românească, Adunarea Electivă – într-o ședință secretă datorată agitației vremurilor – deputatul Vasile Boerescu a propus, la 24 ianuarie 1859, alegerea lui Alexandru Ioan Cuza – propunere acceptată în unanimitate. Alegerea aceluiași domn în ambele Principate a reprezentat o victorie însemnată a poporului român în lupta sa pentru formarea unui stat național unitar. Întrunite la Paris pentru Conferința desfășurată între 26 august și 6 septembrie 1859, Marile Puteri europene au fost nevoite să accepte unirea înfăptuită de români. Alexandru Ioan Cuza a fost recunoscut ca domn al Principatelor, recunoașterea sa fiind limitată, însă, numai la durata vieții acestuia. În conştiinţa românilor, Alexandru Ioan Cuza a fost şi rămâne cel dintâi domnitor al României moderne, ales la 24 ianuarie 1859, întemeietorul statului naţional român modern. El a condus cu inteligenţă şi dăruire acţiunea de propăşire a României pe drumul modernizării.
S-a străduit să introducă statul pe calea civilizaţiei Europei occidentale, cu deosebire a celei franceze, de aceeaşi esenţă latină ca şi cea românească. El a avut un sprijin de nădejde în Napoleon al III-lea, împăratul Franţei. Alexandru Ioan Cuza a avut un caracter integru, sincer şi cu vederi largi, fără a avea idei extremiste .Era spiritual, inteligent, popular şi iubit de popor.
Privind în timp, fără ură şi părtinire, Zoe Sturdza, sora lui Costache Negri, scria în 1881: “Principele Cuza va avea totdeauna o pagină strălucitoare în istoria ţării sale. Căci dacă omul a avut slăbiciuni inerente sărmanei noastre naturi umane, suveranul a fost întotdeauna integru şi pătruns de cel mai mare patriotism.” Pentru români, Cuza a rămas pentru totdeauna Domnul Unirii, Domnul Reformelor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu